miercurea fara cuvinte

e miercuri...

dar sunt plina de cuvinte, de toate felurile si culorile!

asa ca pixul ce l-am primit cadou de la domnul sot de valentine's day: roz si cu bube in cap, bun pentru terapia contra pasagerilor frustrati. arma fatala, au spus colegii. eu spun mai degraba metoda de tortura chinezeasca...

fiindca in varful rotunjit precum globul pamantesc i-au crescut coarne. multe, elastice, cu margelute pe la capete, pe care cu putina imaginatie le poti potrivi exact intre ochii dusmanului sau... printr-o miscare de rotatie intre degete, fina, ca de expert... poti crea o cascada de clinchete iritante pana la o criza de nervi.

si domnul sot avea dreptate... ma reprezinta, sub toate aspectele.

deci, daca seaman cu un pix... cum sa stau miercurea muta? am inteles, facem economie de hartie, salvam padurea amazoniana, dar acu ce as salva? pixelii eventual, niste memorie pe hard sau mai stiu eu ce! n-as consuma curent electric, nu mi-as strica ochii, as face menaj, as transpira si as elimina toxine, as viziona telejurnalul...

neah, cine simte nevoia sa taca, sa se joace de-a sudoku, sa isi produca leziuni cu wii sau sa-si imbogateasca productia de neuroni cu brain academy. eu... trebuie sa povestesc!

in cateva zile mi s-au tras multe de la pixul asta zevzec. de la priviri admirative, la invidie copilareasca, la rautati rasiale, la adevarate hohote de ras. pentru ca subspeciile umane cu care mi se intampla sa am contact in fiecare zi, pasagerii +colegii adica, reactioneaza imprevizibil pusi in fata unor elemente scoase din decorul de circ si introduse in mediu profesional. traducere:

ora 04.30. cu pixul in mana semnez condica si notez sarguincios sarcinile pe ziua de azi. ca in fiecare zi de servici de altfel. primii colegi, mahmuri, cu ochi de broasca raioasa dorminda pe o frunza de potbal deasupra unei ape duhnind a putregai, sunt orbiti de fulgerul meu roz cu tril de bile de plastic. imi ranjesc printre dinti, imi scuipa venin in cafeaua de dimineata, imi intorc spatele si ma privesc piezis peste umar: am indraznit! am indraznit pentru a cata zeceamiia oara sa-i salut si sa le zambesc, sa rad chiar! tradare, de o mie de ori tradare! fiindca sunt o venetica si fiindca nu impart cu ei lenea proverbiala si avalansa de smiorcaieli de dimineata devreme!

putin mai tarziu ne revedem, care pe unde. aceeasi ochi de broasca, acelasi zambet al meu! bonus, le servesc si cateva poante cu strambaturi si fete de clown. ca sa-i aduc pe culmi ecstatice... le var pixul sub nas!

iar ei, cuprinsi de panica, se lasa pe spate, ciulesc urechile, se pregatesc de atac...

de cealalta parte a barierei, pasagerii. cei cu dintii nespalati la 5 dimineata pe care imi vine sa-i agat de coada avionului cu gura deschisa cand se desfasoara de-icing-ul ! (imi urasc pasagerii si colegii care nu se spala pe dinti dimineata!)

pasagerii, deci, care ma privesc cu intelegere si-mi repeta in fiecare zori de zi ca... e devreme, nu? si probabil de aceea nu au rezervarile in ordine sau citesc eu prea exact cantarul, ma iau de vizele lor din pasaport... poate sunt inca adormita, sau poate am dormit pe-o ureche?

si-atunci, cu un naduf de nedescris, scot pixul meu roz din buzunar, le zvarl imaginar o bulina intre ochi, imi luminez fata, latesc zambetul roata capul si le explic, zdranganing din bilele mele enervante, ca unor netoti, ca drumul cel mai scurt intre A si B e linia dreapta.

si-apoi ma trantesc satisfacuta pe scaun. caci toate acestea trebuiau spuse cu aplomb, de sus in jos, impozant si convingator, inspir adanc, deschid bratele larg si rostesc, cat de sexi imaginabil posibil: next please, volgende, suivant!

dar am avut parte si de specimene rare. prea rare. care s-au bucurat de mica mea sclipire roz si care si-ar fi dorit un asemenea pix pentru ei. oameni care iubesc culoarea sau care ar fi facut-o cadou mai departe unor altor oameni care ar avea nevoie de ea.

si ma simt atat de importanta, pentru ca daca intr-adevar pixul asta ma reprezinta, si exista atatia alti pasageri care l-ar lua cu ei acasa... prin tranzitie, poate, pasagerii m-ar lua cu ei acasa, in bagaje, in geamantane...

iar daca toate acestea au fost despre un pix (oare?) cum sa raman muta, tacuta si crispata, fie ea si intr-o zi de miercuri?